Discursul  lui Corneliu Vadim Tudor cu ocazia aniversarii  a 140 de ani de la infiintarea Senatului

Discursul  lui Corneliu Vadim Tudor cu ocazia aniversarii  a 140 de ani de la infiintarea Senatului

Şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 15 septembrie 2004

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să încep prin a acuza cenzura aplicată acestui moment aniversar care se petrece o dată la un deceniu: deşi Televiziunea Română se pare că înregistrează totul, dar nu transmite nimic, Radio România a transmis în direct doar până acum câteva minute, legătura fiind întreruptă. Nu mi se pare corect acest comportament. [ eu am fost acela care l-a informat pe Tribun ca transmisia a fost intrerupta. Am sunat acasa pentru a asculta si cei din familie discursul si am fost instiintat de acest lucru]

Onorată asistenţă,

În urmă cu 140 de ani, părintele statului român modern, Alexandru Ioan Cuza, susţinut de principalul sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, întemeia o instituţie fundamentală, care avea să contribuie decisiv la făurirea României Mari, Senatul.

De altfel, în scurta sa domnie de numai şapte ani, cifră biblică, cifră pitagoreică, iubitul prinţ al Unirii a revoluţionat totul, curăţat putregaiurile reminiscenţelor fanariote, a înfiinţat un număr impresionant de instituţii atât de necesare şi a deschis larg ferestrele ţării către lumea modernă.

Se poate spune că aceea a fost prima integrare a României în Europa. Iar cel care i-a urmat la cârma noului stat, domnitorul şi mai apoi regele Carol I, a ascultat de glasul celor mai luminaţi fruntaşi ai clasei politice, continuând şi desăvârşind opera de reformare din temelii a României.

Erau timpuri eroice, de elanuri şi descătuşare a ceea ce istoricul Vasile Pârvan avea să numească "energiile naţionale". Erau timpuri în care pe prima scenă a societăţii româneşti nu ar fi putut în ruptul capului să pătrundă analfabeţii, deţinuţii de drept comun şi evadaţii din caverne, fiindcă spiritul public i-ar fi respins imediat cu un dispreţ suveran.

Mă aflu în posesia unui document original în care numeroşi protagonişti ai acelor vremuri au consemnat cu mână proprie gânduri vizionare despre locul, rolul şi destinul mesianic al neamului românesc. Unul dintre ei este Dumitru Drăghicescu, întâiul mare sociolog român, cel care ne-a lăsat oglinda veridică a capodoperei intitulate "Din psihologia poporului român". Ei bine, la 10 decembrie 1919, acest om dificil, care aducea veşti proaste pentru cei obişnuiţi cu cădelniţa trufiei, a scris ceva antologic: "Neamul românesc reunit, fiind puntea de trecere între Orient şi Occident, are o menire providenţială între cele două lumi - să continue, să dezvolte şi să propage civilizaţia latină şi ideea de drept a strămoşilor romani".

Din păcate, după un an, mai exact la 8 decembrie 1920, ţara proaspăt reîntregită a fost zguduită de atentatul cu bombă de la Senat. Autorul acelui prim act de terorism din România secolul XX, poreclit "omul cu cârligul", fiindcă era ciung şi avea un fel de proteză, a plasat bomba în spatele fotoliului pe care şedea preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru, tatăl tânărului om de ştiinţă Hanry Coandă. Urmarea: au murit instantaneu episcopul greco-catolic al Oradei, Dumitru Radu, şi ministrul Greceanu, iar după 24 de ore a încetat din viaţă şi senatorul Spiru Gheorghiu, devenit ulterior nume de stradă în Bucureşti. Preşedintele Senatului s-a ales cu nu mai puţin de 58 de răni, dar a supravieţuit.

Propun ca în noua sală a Senatului, în care vom lucra probabil începând de anul viitor, să fie amplasată o placă de marmură în memoria acelor victime nevinovate. La fel cum nevinovaţi au fost şi minerii ucişi în 1999, PRM fiind, din fericire, acea singură excepţie de care vorbea un preopinent de la acest microfon.

Apreciez, fără exagerare, că ocupaţia bolşevică ne-a dat înapoi cu cel puţin 50 de ani. Atunci au dispărut şi Senatul şi Camera Deputaţilor. Aveau să reapară după Decembrie 1989, şi cred că trebuie să le fim recunoscători acelor oameni care au făcut posibilă reînnodarea firului de aur al tradiţiei.

Totdeauna eu m-am pronunţat pentru un Parlament bicameral. De ce? Fiindcă aceasta a fost tradiţia în politica românească şi pentru că, la urma urmei, un Parlament format dintr-o singură Cameră nu mai este Parlament, ci eventual garsonieră. Mai ales la noi, la popoarele latine, Senatul este o agora care are o semnificaţie aparte, fiind o moştenire a maicii Rome. De altfel, aceasta şi însemna Senatus: sfatul bătrânilor, rădăcina semantică respectivă fiind şi la baza cuvintelor senectute şi senior.

A nu se uita că tot din Roma ne vine pe fluviul timpului sigla magnifică săpată în monumentele epigrafiei lăsate de legiuni în Dacia- "SPQR", adică "Senatus Populus Que Romanus", ceea ce înseamnă "Senatul şi poporul roman".

Şi tot din Roma ne parvine pilda jertfei sublime pe care membrii Senatului au lăsat-o în anul 218 înainte de Hristos în cea mai crâncenă bătălie din întreaga antichitate, la Canne, pe râul Ofanto. Atunci, în lupta cu Cartagina, au murit eroic nu mai puţin de 80 de senatori romani. Au murit pentru patrie! Să nu se uite asta!

Onorată asistenţă,

Aducem astăzi omagiul acestui Forum excepţional care este Senatul României.

Avem un Senat bătrân, într-adevăr, în vârstă de 140 de ani, şi totuşi atât de tânăr.

Într-o ţară care începe să se prăbuşească pe noi, indiferent câte cosmetizări, statistici şi sondaje false sunt popularizate, Senatul rămâne ca un far luminos în noapte, ca un reper şi o speranţă. Din păcate, la ora actuală, Parlamentul este sfidat în permanenţă de un guvern pe care nu mă sfiesc să îl numesc abuziv.

Numai de noi depinde să redăm demnitatea noţiunii de senator, mai ales că importanţa Camerei superioare este marcată şi de Constituţie, preşedintele Senatului fiind al doilea om în stat, după preşedintele ţării.

În acest furtunos început al mileniului III, avem nevoie de o nouă ordine morală nu numai în România, ci şi în întreaga lume, o lume zguduită de cele trei flageluri îngemănate în aceeaşi tulpină - terorismul, corupţia, mizeria.

În lupta pentru salvarea patriei de la dezastru, să ne amintim de apelul lansat de Nicolae Iorga tot în vremuri de restrişte, înaintea celui de-al doilea război mondial: "Înapoi la naţiune!" Tot astfel vom spune şi noi, cei de la Partidul România Mare.

Pentru a merge înainte într-o Europă unită, este imperios necesar să ne păstrăm specificul naţional, frumuseţea morală, valorile esenţiale ale poporului român şi ale creştinismului. Altminteri, riscăm viitorul copiilor noştri, iar aşa ceva ar fi de neiertat.

Nu ne pretinde nimeni să facem sacrificiul suprem, aşa cum l-au făcut senatorii altor timpuri. Tot ceea ce ni se pretinde este să fim drepţi, cinstiţi şi patrioţi, să apărăm interesul naţional şi să contribuim la crearea unei lumi a păcii şi a concordiei între oameni. În definitiv, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne cere să murim ca El, ci să trăim ca El. Este, oare, atât de greu?

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

15 septembrie 2003

Gabriel sofer si gradinar